O poveste de Crăciun cu Tocqueville

Postat la 23 Decembrie 2009 in Cultură

Când a ajuns în America pentru a studia sistemul penitenciar, Alexis de Tocqueville era doar un tânăr aristocrat francez. Familia lui îşi trasa arborele genealogic până la străbunul care se luptase la Hastings în 1066, dar, după Revoluţia Franceză, asta nu mai era nicio găselniţă – ba dimpotrivă. Tatăl său, Herve Louis François Jean Bonaventure Clérel, Conte de Tocqueville, şi mama, Louise Madeleine Le Peletier de Rosanbo, au scăpat de ghilotină la mustaţă, ca să spunem aşa, Robespierre murind cu doar câteva zile înaintea programatei execuţii. (Tatăl avea să albeasă peste noapte, la nici 30 de ani.) Cu toate acestea, tânărul Tocqueville a înţeles că a face pipi împotriva istoriei rezultă în udarea pantalonilor, ceea ce nu e câtuşi de puţin aristocratic.

de Alin Fumurescu

În introducerea la “Democraţia în America”, mărturisea că “întreaga carte a fost scrisă sub impulsul unui soi de spaimă religioasă inspirată de contemplarea unei revoluţii ce avansează secol după secol peste orice obstacol, înaintând chiar acum în mijlocul ruinelor pe care singură le-a creat. (…) Efortul de a opri democraţia apare ca o luptă împotriva lui Dumnezeu însuşi... Mişcarea aceasta (…) e deja prea puternică pentru a mai putea fi oprită, dar încă nu într-atât de rapidă încât să nu mai poată fi redirecţionată; soarta e încă în mâinile noastre, dar dacă nu acţionăm rapid, ne va scăpa de sub control. Prima datorie pe care o avem e să educăm democraţia.”

Cuvintele s-au dovedit aproape profetice. La nici 30 de ani, fără statistici sau sondaje de opinie, tânărul Tocqueville avea să facă o radiografie a societăţii americane neegalată, conform tuturor specialiştilor, nici până în ziua de astăzi. În 1830, când Statele Unite erau un soi de fundătură a Europei, a prevăzut că, în secolul XX, vor conduce lumea. A prevăzut, printre multele altele, că, o sută de ani mai târziu, confruntarea care va marca istoria va fi între Rusia şi America, a prevăzut Războiul Civil, apariţia noilor totalitarisme, dispariţia de facto a amerindienilor şi eşecul experimentului din Liberia. Nu s-a înşelat nici măcar o dată. Nici când a prevăzut că avocaţii vor deveni, în America, o castă asemănătoare preoţilor din vechiul Egipt, nici când a scris că eliberarea din sclavie a negrilor, deşi necesară, le va aduce acestora mari dezavantaje pe termen scurt, nici când a vorbit despre mişcarea de emancipare a femeilor.

Aproape de Ajunul Crăciunului merită, aşadar, să ne reamintim părerea lui Tocqueville despre relaţia dintre religie şi politică.

*

Să ne aducem aminte că Tocqueville scria în plin Iluminism, când orice referinţă la religie trebuia să fie ironică sau dispreţuitoare pentru a îndepărta suspiciunea de obscurantism. Francezul, însă, nu avea să se lase impresionat de moda zilei, doar pentru că era ambalată în pretenţii de ştiinţificitate şi era susţinută, practic, de către mai toate minţile luminate ale vremii. “Faptul că o tiranie e exercitată de către o mulţime, nu de către un singur om, n-o face mai puţin odioasă.” Toate poveştile despre dispariţia treptată a religiei rămâneau doar atât – simple poveşti. “Zelul religios, spun ei, e sortit pieirii, pe măsură ce iluminismul şi libertatea se răspândesc. Singura problemă e că faptele refuză cu încăpăţânare să confirme teoria.” Pentru Tocqueville, religia rămânea “prima instituţie politică” responsabilă pentru succesul Statelor Unite. Ceea ce nu înţeleg iluminiştii, susţine Tocqueville, este că, departe de a fi doar un accident, ea reprezintă un factor indispensabil pentru succesul unei republici. “Religia este mai necesară în republica pe care o preamăresc, decât în monarhia pe care o atacă, iar în republicile democratice mai mult decât oriunde. Cum poate o societate evita distrugerea dacă, în vreme ce legăturile politice slăbesc, cele morale nu sunt legate mai strâns? Şi ce poate fi făcut cu un popor care, fiindu-şi propriul stăpân, nu este, totodată, supus lui Dumnezeu?”

Paradoxal, ceea ce asigură impactul religiei în Statele Unite e tocmai separaţia bisericilor de stat (o premieră la acea vreme). Câtă vreme se asociază cu puterea politică, biserica nu poate spera decât la succese de moment, marcate de efemeritate şi limitate ca impact. Prin forţa lucrurilor, într-o republică democratică, puterea politică e supusă schimbării. Simpatia electorală de astăzi e sortită mâine dispreţului. În plus, obligată să supravieţuiască “de una singură”, religia dezvoltă metode de persuasiune mult mai efective decât orice “religie de stat”, sporindu-şi astfel, indirect, impactul asupra sferei politice. Creştinismul, spune el, are şanse să supravieţuiască doar dacă îşi retează legăturile care îl ţin conectat de puterea politică.

În fine, dar nu în cele din urmă, Tocqueville analizează diferenţele în termeni de impact politic dintre romano-catolicism şi protestantism. Şi aici merge împotriva părerii generale, conform căreia doar protestantismul ar fi “adecvat” unui regim democratic. Într-adevăr, catolicismul cultivă mai degrabă obedienţa, câtă vreme protestantismul stimulează independenţa, dar ambele promovează egalitatea în faţa lui Dumnezeu. Din motive lesne de înţeles, Tocqueville nu spune nimic despre ortodoxie, dar utilizându-i metoda, putem trage nişte concluzii folositoare. În primul rând, la fel ca şi catolicismul, ortodoxia e mai înclinată să cultive obedienţa. Pe de altă parte, însă, ortodoxia beneficiază de un grad mult mai ridicat de descentralizare la toate nivelurile – dar această descentralizare nu se traduce, ca în protestantism, în absenţa oricărei ierarhii. (Această descentralizare, bunăoară, e repsonsabilă pentru existenţa a două mitropolii pe teritoriul Basarabiei, una sub jurisdicţia Patriarhiei Române, cealaltă sub cea a Patriarhiei Ruse – o situaţie de neconceput în Biserica Catolică.) Din punctul de vedere al relaţiei cu sfera politicii, ortodoxia se situează, din nou, undeva la jumătatea distanţei dintre catolicismul, care, cel puţin până nu demult, avea pretenţia să facă politică activă, şi protestantismul, care, tot până de curând, încerca să se ţină cât mai departe cu putinţă de sfera politicii. În teorie cel puţin, ortodoxia a promovat aşa-numita “simfonie a puterilor”, care în practică s-a tradus mai degrabă prin colaborare cu puterile lumşeti, indiferent de ideologie.

În ultimii ani, mulţumită mai ales insistenţei ÎPS Bartolomeu Anania, Sfântul Sinod a interzis preoţilor implicarea directă în politică, dar înscăunarea Prea Fericitului Daniel la cârma Patriarhiei Române riscă să reducă din nou distanţa dintre Biserică şi Stat. Focusat pe managementul BOR, PF Daniel a fost comparat de mulţi cu CEO-ul unei mari companii. Sub păstroirea Prea Fericitului, BOR şi-a înmulţit baza materială şi şi-a multiplicat canalele de comunicare media, dar s-a şi (re) apropiat îngrijorător de mult de puterea politică. Ultima dovadă? La numirea guvernului Boc II, cedarea către UDMR a Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului a creat nemulţumiri la diferite niveluri, dar mai cu seamă la cel al Patriarhiei. Înţelegând semnalul, premierul a decis scoaterea Cultelor din subordinea ministerului şi înfiinţarea unui departament al Cultelor aflat în subordinea directă a primului ministru. (Se pare că departamentul va fi condus de Adrian Lemeni, fost secretar în ministerul Culturii şi apropiat al Patriarhului Daniel.)

Dacă e să ne luăm după Tocqueville, aceste evoluţii ar trebui să ne pună pe gânduri. Politic vorbind. Cum se apropie însă Crăciunul, putem amâna asemenea îngrijorări pentru 2010. Şi de-acum până-n vecie, mila Domnului să fie! Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi!